«Frumuseţea este o formă a geniului, dar este superioară geniului pentru că nu cere să fie explicată.» ~ Oscar Wilde
Va reamintesc intentia mea de a publica, timp de 13 săptămâni, un “serial-fluviu-total” dedicat FEMEII, această bijuterie atât de dragă nouă, tuturor. Dupa un foarte scurt prolog in care v-am povestit despre un holtei tomnatic, pe care il chema Djumbe sau Bongo, nu-mi amintesc exact, care a reusit in cinci ani de studiu intens sa invete doar doua cuvinte in limba romana: Elele, femeilelele! — si acelea pronuntate cu un puternic accent swahili, urmat de Episodul I si Episodul al II-lea, urmate de Episodul al III-lea si cel de-al IV-lea, va invit astazi sa cititi si sa comentati Episodul al V-lea:
Von Rothbart, geniul cel rau, o transforma pe printesa Odette in lebada. Frumosul print Siegfried este hotarat sa lupte impotriva blestemului. Dupa consumarea unei greseli care era gata-gata sa le pericliteze planul, printul isi revine si o salveaza pe printesa. Inca o data, dragostea a iesit invingatoare in lupta cu invrajbirea. Iubirea celor doi a fost mai puternica decat geniul raului, iar blestemul se risipeste cu cateva clipe inainte de rasaritul soarelui.
◊
Glezne fragile, de Marin Sorescu
Unde ramasesem? La glezne fragile.
Da, din cauza lor
Pretinzi ca nu poti schia.
Gleznele fragile mă-nnebunesc,
Imi plac foarte mult.
Ce bine te tin pe picioare,
Dreapta, svelta, cu mers frumos,
Când vii spre mine
Prin zapada, vibrind la fiecare fulg.
Faci atingere cu fulgii.
Transmiti fiori în toata masa de zapada
Din cer. Uita-te, e ca o saltea descusuta cerul.
(…Toata poezia… Imaginea a fost obtinuta prin separarea celor doua Balerine pictate de Elena Bissinger.)
Sonet anonim
Pierise glezna ta. Şi era dulce
ca o felie grea de ananas…
Şi mi-am trimis copiii să se culce
şi de parfumuri văduv am rămas.
O, ce-aş fi pus-o-ntr-un iconostas
cu vorbe vechi, rostite de Neculce,
sau s-o înmormântez în vechea Tulce
sub prova de santal a unui vas…
Şi-aş fi putut suna în ea subţire
ca un sinucigaş în zori, cerând
pumnalul arăbesc, prins în safire.
S-ar fi aprins în mine un alt gând
dacă-mi lăsai chiar buza să respire
pe gleznă-ţi, nu mă omoram nicicând.
Sonet neanonim: 🙂
Sonet I, de Mihai Eminescu
Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.
Avea un picior, foarte uşor/ Cu o botină, din cea mai fină./ Am fost tentat de-aşa vânat,/ O demimondă, o nimfă blondă! (Picioruşul Aglăiţei, citat aproximativ) 🙂
Ca întotdeauna, pe fază, Mica!
Felicitări!