«Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.» ~ Nichita Stănescu
În fiecare zi de joi vă spun că nu există poezie bună şi poezie proastă; doar că unele versuri rezonează în mai multe minţi/suflete, altele în mai puţine. În schimb, în fiecare zi a săptămânii mă bucur atunci când: mă contraziceţi, mă completaţi ori, pur şi simplu, propuneţi Versurile de joi pentru săptămâna care urmează.
După cum v-am obişnuit în ultimele luni, propun câte un subiect şi vă invit să adăugaţi alegerii mele şi alte versuri, pe aceeaşi temă. PĂSĂRILE este generosul laitmotiv al zilei.
Natura în general, dar păsările într-un mod special au reprezentat dintotdeauna o bogată sursă de inspiraţie pentru exprimarea artistică: de la desenele rupestre şi până la cărţile audio, filmele ori muzica electronică din ziua de astăzi, zburătoarele au fost mereu prezente în operele marilor artişti. Ce le oferă oamenii în schimb? Colivii, alice, laţuri şi tot felul de alte capcane, una mai sofisticată decât alta… Nu în ultimul rând, le punem la dispoziţie un mediu defrişat, degradat şi foarte poluat.
Nici nu mă mai mir ca uneori se supără şi neamul acesta păsăresc pe omenire şi o ia razna de tot, precum în genialul film al Unchiului Alfred, cel care spunea, 5 ani mai târziu, într-un interviu: „Filmele nu sunt altceva decât viaţă, fără părţile ei plicticoase.“
(Clic pe foto pentru o imagine mai mare)
Lăsând a sa colivie,
În pădure vru să vie
Papagalu-a se plimba;
Şi îndată ce ajunse
Să judece el se puse
Păsările ce cânta.
Că deloc nu suie bine,
Că glasul ei prea lung ţine,
Filomelei tot zicea.
Şi aşa pe orişicare
Pasăre mică sau mare
El să tacă le făcea.
Dar odată supărate,
Păsările adunate,
Împotriva lui strigând,
Merseră ca să vorbească
Cu dânsul, şi să-l silească
Să cânte ceva, zicând:
“Cântă dar tu, împărate;
Fă această bunătate,
Un exemplu să ne dai:
Căci din a ta şuierare,
Socotim cu-ncredinţare
Că prea minunat glas ai.”
El atunci stă la-ndoială,
Şi prea cu multă sfială
Le răspunde c-un cuvânt:
“Domnilor! eu râz prea bine
De-alţii; iar cât pentru mine,
Deloc cântăreţ nu sânt.”
Vezi mai multe video din Film
Când pleca odată la război un om,
I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom:
– Du-te la bătaie, pentru ţară mori,
Şi-ţi va da nevasta un copil din flori.
Omul,
Auzind acestea, n-a mai vrut să plece,
Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat,
Condamnat la moarte şi executat.
Cine crede tot ce-i spui
Este vai de capul lui.
Cioara – George Topârceanu
Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară…
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară,
Nemişcată-n vârf de par
Ca o acvilă pe-un soclu,
Oacheşă ca un hornar
Şi macabră ca un cioclu;
Neagră ca un as de pică,
Sub nemărginitul cer;
Singuratică şi mică
Cât o boabă de piper;
Gârbovă ca o feştilă
Într-un cap de lumânare;
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare,
Dar sinistră şi pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc;
Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată;
Amarâtă şi stingheră
Ca o prună afumată;
Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Şi smolită ca un drac;
Demnă, ca un om celebru;
Mistică şi fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;
Incomodă-n soare, ca
Un gunoi în ochi; nefastă
Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă
La un joc de bacara;
Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant;
Slută, ca o hotentotă
Părăsită de amant.
Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de puşcă;
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care muşcă.
Cruntă ca o vînătaie
Cauzată-n match de box;
Ca un bulgăre de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie;
Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Şi uşoară ca un fulg
De funingine-n lumină;
Tristă ca un crep de doliu
În văzduhul diafan, –
Ca un punct aerian
Pe-al zăpezii alb orgoliu;
Stranie ca un ponos
Al priveliştei de cretă;
Solitară şi cochetă
Ca un cuc de abanos;
Neagră ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte
Cu lumină împrejur;
Fină ca o acadea
De ţiţei topit la soare;
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea;
Ireală, ca un duh
Cu penajul ei feeric, –
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh;
Gravă ca o rugăciune
Şi posomorâtă ca o
Figurină de cărbune
Cu nuanţe de cacao;
Tragică, ca o emblemă
A obştescului sfârşit;
Sumbră ca o anatemă
Aruncată-n infinit;
Mută-n liniştea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veşniciei, –
Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin plângând, să sugă smoală;
Piază-rea, ca un blestem
Azvârlit aşa-ntr-o doară
Creatorului suprem, –
Şi banală… ca o cioară!
1922
Din volumul “Migdale amare”
BARZA – Duiliu Zamfirescu
Sus, pe Arges, pe la munti,
Au ramas codrii carunti;
Jos, pe vale, prin zavoi,
Se cobor turme de oi,
Iar un cuc cu pana sura
Si-a spus numele din gura:
“Cu-cu!”
De prin garduri, de prin vii,
Cintezoii aurii
Zis-au din ciripitura
Unei tufe de rasura:
“Soro fa, desteapta-te
Si spre soare-ndreapta-te,
So-ro!”
Iar prin cranguri s-aud semne
Ghionoaia taie lemne,
Gaita, intr-o garneata,
Se proclama cantareata,
Iar din mreaja somnului
Ies gandacii Domnului
Ro-sii!…
Chiar si hanul de la drum,
Iarna fara fir de fum,
Vara far-de calatori,
Toamna far-de cantatori,
S-a umplut de randunele
Ce-au adus vara cu ele
Cal-da.
Iar prin lanul rasarit
Merge vestea c-a sosit
Craiul diminetelor,
Paznicul fanetelor,
Si-ar fi tras pe-un varf de leasa
Jos la doamna preoteasa…
Ci-ne-i?
Concertul primaverii
George Cosbuc
Chiar acum din crang venii
Si c-o veste buna!
Iarasi e concert, copii;
Merg si eu, si tu sa vii,
Mergem impreuna.
Vrei programa, lamurit?
Stai putin sa caut.
Cucul, un solist vestit,
De prin alte tari venit,
Va canta din flaut.
Cantareata dulce-n grai,
Cea numita “Perla
Cantaretilor din mai,”
Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.
Va-ntona apoi un psalt
“Imnul veseliei”
Corul dintr-un fag inalt.
Vor canta-n sopran si-n alt
Graurii campiei,
Turturelele-n tenor,
Si-alte voci maiestre,
Toate dupa glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
Fel de fel de-orchestre,
Voci de gaite care fac
Sa scoboare ploaia,
si-ntr-o scoarta de copac
O sa bata tica-tac
Tactul gheunoaia.
Iar nationale-apoi,
Cobze si-alte hanguri,
Glas de fluier si cimpoi,
Pitpalaci si cintezoi
Si-un taraf de granguri.
Se vor pune-apoi pe joc
Pana chiar si surzii,
Cand vor prinde dintr-un loc
Sa ne cante hori cu foc
Din tilinca sturzii.
Vom canta si noi ce-om sti,
Cantece din carte.
Si, de va putea veni
Vantul, si el va doini,
Ca e dus departe.
Cine-i contra, sa-l vedem,
Ca sa-l stie sotii!
De-aveti chef, tovarasi, blem-
Ura-n cer! cu totii-avem,
Mergem dar cu totii!
Arborii-nfloriţi răsună – Heinrich Heine
(trad. Ştefan Octavian Iosif)
Arborii-nfloriţi răsună,
Cîntă cuiburile-n slavă…
Cine-i oare capelmaistrul
În orchestra din dumbravă?
Piţigoiul care-ntr-una
Dă din cap cu-atîta fală?
Ori pedantul cuc ce-şi strigă
Numele fără greşeală?
Este oare cocostîrcul,
Care, tacticos la pasuri,
Calcă-nfipt pe lungi picioare,
În acest concert de glasuri?
Nu ! În inimă-mi trăieşte
Cela ce conduce corul…
Tainic simt cum bate tactul,
Şi socot că e amorul.
Călin Hera:
iubito, azi am împuşcat o cioară
iubito azi am împuşcat o cioară
mergi de-o caută i-am spus câinelui
şi el pauză
mă privea aşa într-o doară
ştiam că există o formulă ceva
dar uitasem cuvântul parola
trebuie respectate nişte reguli
că doar nu suntem de capul nostru ha ha
iubito câinele mă privea tâmp
aşa că am început eu să o caut
căutam cioara cu lumânarea
se-adunase o baltă de ceară pe dâmb
@
însă nicicând n-am ucis porumbei
însă nicicând n-am lovit porumbei
picioarele mele n-au strivit macii
chiar dacă de zburat nu știu încă
între cele două faze ale vieții
plutirea deasupra zilei și prăbușirea
tăceam și visele mele erau mișcătoare
o singură dată crezând că ard
flacăra îmi cuprinsese ochii
și nisipul fierbea în mare
deschiși ochii mei căutau
acel petec de înțelepciune
dincolo de zgomotul ninsorii
dacă m-am născut o dată
sau de nesfârșite ori nu știu
pașii mei tot ridică praful în urmă
verde îmi cântau pridvoarele cerului
bătând aerul cu degetele
câteodată reușeam să-mi ating fruntea
însă nicicând n-am ucis vreun porumbel
picioarele mele n-au strivit macii
chiar dacă de zburat nu știu încă
Şi dacă ea e vrăbiuţa…atunci eu… eu cine sunt?… Hă?!
Wow ce confruntare acerba. Frumos!