N. RED.: « A treia cronică semnată de cititori; colaboratoarea deja permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a rubricii: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole. Se pare că atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine surprinzător de bun! »

Aţi citit “Rămăşiţele zilei”? Dar filmul, l-aţi văzut? Cu un Anthony Hopkins de zile mari, ca de obicei, şi o Emma Thompson care te face să uiţi cât e de antipatică în viaţa de zi cu zi. Atunci s-ar putea să vă placă şi culegerea de nuvele a lui Kazuo Ishiguro intitulată: Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg. Că e vorba despre muzică în fiecare dintre ele (scriitorul fiind şi chitarist în realitate), nu e nicio îndoială atâta timp cât eroii lor sunt aproape toţi instrumentişti. Nu dintre cei ce strălucesc pe marile scene, ci meseriaşi cinstiţi, care-şi câştigă traiul ciupind corzile chitarei şi/sau violoncelului sau suflând în saxofon. Dar amurg? Oare de ce? Să vedem!

În Un baladist de altă dată, e vorba de un cuplu de vârstă mijlocie care hotărăşte să se despartă, în ciuda faptului că eroii încă se iubesc. El: cântăreţ aflat pe panta descendentă a succesului, pe care speră s-o urce din nou apelând la un artificiu folosit de alţii din ”şoubiz”, adică schimbarea soţiei cu una mai tânără şi mai ochioasă. Ea: o campioană a supravieţuirii la Hollywood, unde unele tinere sunt educate în unicul scop de a-şi găsi un soţ celebru şi bogat. Ca semn final de iubire, viitorul fost soţ îi dedică o serenadă, la Veneţia, ajutat de un chitarist polonez care cântă cu diverse formaţii, în cafenelele din Piaţa San Marco.

A doua: Fie ploaie, fie soare. Ei, pe asta o las pentru la sfârşit, că tare mi-a mai plăcut!

Malvern Hills. Eroul, tot chitarist, ajuns cam la fundul sacului, se retrage la sora lui care ţinea o cafenea în vestul Angliei, unde se întâlneşte cu un cuplu elveţian cam ciudat, cu un soţ veşnic entuziast şi o nevastă acră şi ciufută. Cei doi sunt muzicieni şi ei, aşa că dispoziţia acriturii se schimbă la 180 de grade după ce-l aude pe tânăr cântând. Din păcate şi aici avem de-a face cu un amurg, şi anume cel al relaţiei dintre cei doi elveţieni care se pare că se vor despărţi după această călătorie.

În nuvela care dă titlul culegerii, Nocturnă, ne reîntâlnim cu soţia din Un baladist de altă dată, acum divorţată de cântăreţul tomnatic şi pregătindu-se să-şi refacă viaţa. Evident, cum aspectul în lumea din care-i place să facă parte contează atât de mult, s-a supus unei operaţii estetice. Eroul nuvelei, un saxofonist talentat dar urât, a fost convins de managerul lui că lucrul care-i împiedică ascensiunea e tocmai aspectul lui fizic, aşa că s-a supus şi el unei operaţii asemănătoare. Ambii se recuperează într-un hotel unde urma ca a doua zi să-i fie decernat titlul de “Cel mai bun jazzman” unui fost coleg de trupă. Într-un acces de nesăbuinţă, doamna respectivă fură trofeul şi i-l înmânează colegului ei de suferinţă, în semn de sinceră apreciere. De aici începe o adevărată aventură prin hotel, la orele nopţii, în încercarea celor doi de a pune la loc trofeul sustras.

Cu ultima nuvelă, Violonceliştii, cercul se închide şi ne regăsim în Veneţia, martori ai unui cuplu ciudat: un tânăr maghiar şi o americancă de vârstă mijlocie, care se erijează, în numele unor calităţi de instrumentistă de frunte, în mentorul lui, sensibilizându-i modul de interpretare a pieselor din repertoriu. Mai departe nu povestesc, că nu vreau să deconspir chiar totul, lăsându-vă bucuria cititului.

Să revenim la cea de-a doua nuvelă. Ray, Emily şi Charlie sunt prieteni din timpul studenţiei. Pe primii doi îi leagă pasiunea comună pentru un anumit tip de muzică, pe ultimii doi, căsnicia; care e însă în impas, motiv din care Charlie îl cheamă în vizită pe Ray şi-l roagă s-o facă pe Emily să revină asupra deciziei de a-l părăsi. Pe scurt, amicul ar cam trebui să facă figură de prost, ca astfel, prin comparaţie, soţul să iasă în avantaj. Restul e de-a dreptul delirant. Ray trage cu ochiul în agenda Emily-ei, plecată la serviciu, şi, de nervi, văzând în ce termeni se referea aceasta la el, mototoleşte vreo două pagini; după care, realizând că va ieşi scandal, îl sună pe Charlie, plecat intempestiv într-o călătorie de afaceri, să afle cum ar putea remedia dezastrul. Soluţiile sugerate de acesta frizează absurdul la modul cel mai comic cu putinţă. Ray va trebui să însceneze un accident provocat de câinele unor vecini antipatici, specializaţi în vizite inoportune. Pentru asta, va trebui să ”producă” un miros de câine, care o va asigura pe Emily că autorul e potaia aia enervantă, motiv pentru care îi dictează ”reţeta”: ”Oala de mărime medie […] Pui în ea o jumătate de litru de apă. Adaugi două cuburi de supă de vită, o linguriţă de chimen, o lingură de boia iute, două linguri de oţet, o mână bună de foi de dafin. […] Pe urmă, adaugi un pantof de piele sau o gheată, cu vârful în jos, în aşa fel încât talpa să nu fie acoperită de lichid. Asta ca să nu fie niciun miros de cauciuc ars. Aprinzi focul, dai amestecul în clocot şi-l laşi să fiarbă la foc mic. O să simţi mirosul destul de repede. […] Reţeta originală a lui Tony Barton era cu limacşi, însă asta pe care ţi-am dat-o eu e mai subtilă. O să obţii exact putoarea de câine.” Mai departe nu vă mai zic nimic. În mare, cred că v-aţi făcut o idee. Tot ce pot să vă asigur e că am râs cu lacrimi, minute în şir, de mi-a sărit tot somnul, motiv pentru care am reuşit să citesc toate nuvelele, ca acum să pot povesti despre ele.

Melania Bancea, octombrie 2010