11
Oct

Nocturne

   Posted by: Dan   in Carti sub lupa, Colaborari, Voilà de vezi

N. RED.: « A treia cronică semnată de cititori; colaboratoarea deja permanentă a Zia®ului de la 5 – v. mai sus, imediat sub titlu, pe manşetă: “Scris de: …” –, dar şi a rubricii: “Voilà de vezi”, s-a specializat în acest tip de articole. Se pare că atunci când cronicarul este – la rândul său – şi scriitor, rezultatul devine surprinzător de bun! »

Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg, de Kazuo Ishiguro (Editura 'Polirom', 2009)Aţi citit “Rămăşiţele zilei”? Dar filmul, l-aţi văzut? Cu un Anthony Hopkins de zile mari, ca de obicei, şi o Emma Thompson care te face să uiţi cât e de antipatică în viaţa de zi cu zi. Atunci s-ar putea să vă placă şi culegerea de nuvele a lui Kazuo Ishiguro intitulată: Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg. Că e vorba despre muzică în fiecare dintre ele (scriitorul fiind şi chitarist în realitate), nu e nicio îndoială atâta timp cât eroii lor sunt aproape toţi instrumentişti. Nu dintre cei ce strălucesc pe marile scene, ci meseriaşi cinstiţi, care-şi câştigă traiul ciupind corzile chitarei şi/sau violoncelului sau suflând în saxofon. Dar amurg? Oare de ce? Să vedem!

În Un baladist de altă dată, e vorba de un cuplu de vârstă mijlocie care hotărăşte să se despartă, în ciuda faptului că eroii încă se iubesc. El: cântăreţ aflat pe panta descendentă a succesului, pe care speră s-o urce din nou apelând la un artificiu folosit de alţii din ”şoubiz”, adică schimbarea soţiei cu una mai tânără şi mai ochioasă. Ea: o campioană a supravieţuirii la Hollywood, unde unele tinere sunt educate în unicul scop de a-şi găsi un soţ celebru şi bogat. Ca semn final de iubire, viitorul fost soţ îi dedică o serenadă, la Veneţia, ajutat de un chitarist polonez care cântă cu diverse formaţii, în cafenelele din Piaţa San Marco.

A doua: Fie ploaie, fie soare. Ei, pe asta o las pentru la sfârşit, că tare mi-a mai plăcut!

Malvern Hills. Eroul, tot chitarist, ajuns cam la fundul sacului, se retrage la sora lui care ţinea o cafenea în vestul Angliei, unde se întâlneşte cu un cuplu elveţian cam ciudat, cu un soţ veşnic entuziast şi o nevastă acră şi ciufută. Cei doi sunt muzicieni şi ei, aşa că dispoziţia acriturii se schimbă la 180 de grade după ce-l aude pe tânăr cântând. Din păcate şi aici avem de-a face cu un amurg, şi anume cel al relaţiei dintre cei doi elveţieni care se pare că se vor despărţi după această călătorie.

În nuvela care dă titlul culegerii, Nocturnă, ne reîntâlnim cu soţia din Un baladist de altă dată, acum divorţată de cântăreţul tomnatic şi pregătindu-se să-şi refacă viaţa. Evident, cum aspectul în lumea din care-i place să facă parte contează atât de mult, s-a supus unei operaţii estetice. Eroul nuvelei, un saxofonist talentat dar urât, a fost convins de managerul lui că lucrul care-i împiedică ascensiunea e tocmai aspectul lui fizic, aşa că s-a supus şi el unei operaţii asemănătoare. Ambii se recuperează într-un hotel unde urma ca a doua zi să-i fie decernat titlul de “Cel mai bun jazzman” unui fost coleg de trupă. Într-un acces de nesăbuinţă, doamna respectivă fură trofeul şi i-l înmânează colegului ei de suferinţă, în semn de sinceră apreciere. De aici începe o adevărată aventură prin hotel, la orele nopţii, în încercarea celor doi de a pune la loc trofeul sustras.

Cu ultima nuvelă, Violonceliştii, cercul se închide şi ne regăsim în Veneţia, martori ai unui cuplu ciudat: un tânăr maghiar şi o americancă de vârstă mijlocie, care se erijează, în numele unor calităţi de instrumentistă de frunte, în mentorul lui, sensibilizându-i modul de interpretare a pieselor din repertoriu. Mai departe nu povestesc, că nu vreau să deconspir chiar totul, lăsându-vă bucuria cititului.

Să revenim la cea de-a doua nuvelă. Ray, Emily şi Charlie sunt prieteni din timpul studenţiei. Pe primii doi îi leagă pasiunea comună pentru un anumit tip de muzică, pe ultimii doi, căsnicia; care e însă în impas, motiv din care Charlie îl cheamă în vizită pe Ray şi-l roagă s-o facă pe Emily să revină asupra deciziei de a-l părăsi. Pe scurt, amicul ar cam trebui să facă figură de prost, ca astfel, prin comparaţie, soţul să iasă în avantaj. Restul e de-a dreptul delirant. Ray trage cu ochiul în agenda Emily-ei, plecată la serviciu, şi, de nervi, văzând în ce termeni se referea aceasta la el, mototoleşte vreo două pagini; după care, realizând că va ieşi scandal, îl sună pe Charlie, plecat intempestiv într-o călătorie de afaceri, să afle cum ar putea remedia dezastrul. Soluţiile sugerate de acesta frizează absurdul la modul cel mai comic cu putinţă. Ray va trebui să însceneze un accident provocat de câinele unor vecini antipatici, specializaţi în vizite inoportune. Pentru asta, va trebui să ”producă” un miros de câine, care o va asigura pe Emily că autorul e potaia aia enervantă, motiv pentru care îi dictează ”reţeta”: ”Oala de mărime medie […] Pui în ea o jumătate de litru de apă. Adaugi două cuburi de supă de vită, o linguriţă de chimen, o lingură de boia iute, două linguri de oţet, o mână bună de foi de dafin. […] Pe urmă, adaugi un pantof de piele sau o gheată, cu vârful în jos, în aşa fel încât talpa să nu fie acoperită de lichid. Asta ca să nu fie niciun miros de cauciuc ars. Aprinzi focul, dai amestecul în clocot şi-l laşi să fiarbă la foc mic. O să simţi mirosul destul de repede. […] Reţeta originală a lui Tony Barton era cu limacşi, însă asta pe care ţi-am dat-o eu e mai subtilă. O să obţii exact putoarea de câine.” Mai departe nu vă mai zic nimic. În mare, cred că v-aţi făcut o idee. Tot ce pot să vă asigur e că am râs cu lacrimi, minute în şir, de mi-a sărit tot somnul, motiv pentru care am reuşit să citesc toate nuvelele, ca acum să pot povesti despre ele.

Melania Bancea, octombrie 2010

This entry was posted on Monday, October 11th, 2010 at 12:00 am and is filed under Carti sub lupa, Colaborari, Voilà de vezi. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.

6 comments so far

 1 

Cum să nu-ţi vină cheful de a citi cartea după o asemenea prezentare?!

Este exact ceea ce mi-am dorit de la rubrica intitulată Voilà de vezi. Nu critică literară şi nici măcar recenzie; pur şi simplu note de lectură, opinii ale cititorilor, fie ei mai mult sau mai puţin avizaţi.
Mulţumesc încă o dată!

October 11th, 2010 at 12:01 am
 2 

Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească! =))

October 11th, 2010 at 11:44 am
kekee
 3 

Oare de ce din 5 – 2 sunt ambientate la Veneţia ?

October 11th, 2010 at 4:29 pm
 4 

Poate ca să închidă frumos cercul? Sau poate pentru că în Veneția muzica este peste tot la ea acasă?

October 11th, 2010 at 9:55 pm
 5 

Interesantă întrebare!
Demne de atenţie ipotezele.

Iată ce spunea englezul Kazuo Ishiguro într-un interviu din luna mai 2009: “I kind of assumed a lot of people know what Venice looks like. We live in an age when visual images are everywhere, and there was no need for me to have half a paragraph on the sun shining on the roof of the Salute. People watch these TV programmes about Venice. These are no longer exotic places, they are almost local, part of where we all live.” (Am presupus că mulţi oameni ştiu astăzi cu ce se mănâncă Veneţia. Trăim vremuri în care imaginile vizuale aproape ne sufocă, deci nu este cazul să irosesc o jumătate de paragraf ca să descriu cum străluceşte soarele pe acoperişul basilicăi Salute*…)
* Basilica di Santa Maria della Salute

October 11th, 2010 at 10:59 pm
 6 

pana nu demult nu agream nuvelele, cand era mai interesant subiectul se termina! acum realizez ca se poate citi concentrat si ca un subiect poate fi tratat in linii precise si scurte si poate fi la fel de interesant. un fel de mai multe miniromane. cartea suna interesant si modul de prezentare delicios, m-a facut curioasa!

October 12th, 2010 at 9:28 am