« Los escritores hacen la literatura nacional y los traductores hacen la literatura universal. (Scriitorii fac literatura naţională, iar traducătorii fac literatura universală.) » ~ José Saramago
Inspirat de o întrebare a lui LePetitPrince şi de un foarte scurt dialog, v. aici, m-am hotărât să scriu câteva considerente personale pe această temă atât de dragă mie. Cum ştiu că printre cititori se află şi câţiva traducători foarte buni şi cu multă experienţă (chiar dacă nu neapărat în poezie), aştept cu interes comentariile, sfaturile şi sugestiile lor tehnice. Nu în ultimul rând, mă interesează şi părerea cititorilor care, cu siguranţă, s-au confruntat de-a lungul vremii cu traduceri imbecile sau, dimpotrivă, cu unele de-a dreptul excepţionale. Dar iată-mi opiniile:
Dacă doreşti ca rezultatul muncii tale să fie cât mai apropiat de intenţia autorului tradus, ar trebui parcurşi câţiva paşi (minimi) obligatorii:
– să “intri” în poezie ~ adică să o citeşti de un număr suficient de ori, aproape că trebuie să o ştii pe de rost; pătrunde-i ritmul, nuanţele şi muzicalitatea;
– să te documentezi cât mai mult posibil ~ citeşte tot ce ai la îndemână despre poet şi viaţa lui, despre perioada în care a trăit şi a scris; familiarizându-te cu autorul şi cu epoca în care a creat, e mai simplu de intuit esenţa poemului;
– găseşte traduceri anterioare ale aceluiaşi poem ~ dacă există, e recomandabil să le citeşti, dar nu trebuie să te descurajezi (“niciodată n-am să pot traduce eu mai bine!”) — ba da, întotdeauna este loc pentru mai bine — şi nici să le preiei ca atare;
– ascultă multe păreri ~ discută cu apropiaţii despre mesajul “văzut” de ei în poemul respectiv;
– pe cât se poate, respectă textul iniţial ~ deşi părerile sunt împărţite aici, eu sunt adeptul uşoarelor abateri de la original (numai atunci când nu există alternativă şi doar în scopul asigurării clarităţii mesajului) şi al folosirii unor licenţe poetice, fără însă a abuza de acestea;
– pauza de la final ~ am observat că funcţionează: după ce termini traducerea, las-o la “dospit” câteva zile şi încearcă să nu te mai gândeşti la ea; de regulă, în 90% din cazuri, după această pauză, cu siguranţă mai găseşti câteva mici retuşuri de făcut.
Traducerea poeziei este o activitate foarte asemănătoare cu scrierea ei: trebuie să ştii ce vrei să spui, trebuie să simţi cum vrei să o spui, apoi să găseşti cuvintele potrivite. Nu neapărat în ordinea asta. Cam atât am vrut să demonstrez în rândurile de mai sus. (D.C.)
N-am experiență la traduceri, dar chestia aceea cu dospitul e foarte adevărată. La scris cel puțin. Traducerea mi se pare chiar mai dificilă decât compunerea unui text, pentru că trebuie să intri în pielea poetului, care nu ți se potrivește întotdeauna.
A traduce este o provocare cel puţin la fel de mare cu aceea de a scrie. Din păcate, trebuie să fii geniu ca să poţi trăi din oricare (dintre cele două îndeletniciri) în ziua de azi; mă refer aici strict la traducerile literare. În ceea ce priveşte “potrivitul pielii”, e relativ simplu dacă aloci o mare parte din timp studiului persoanei şi a vremurilor respective.
Eu am niste emotii teribile atunci cand traduc. Citesc, re-re-re-re…recitesc textul, apoi prind curaj si incep traducerea. Cand consider ca nu mai am ce schimba cer parerile altora mai avizati decat mine. Oricum, la final am inima cat un purice!
Nu e rău.
Nici să ai emoţii, nici să re-re-re-citeşti textul şi nici să te consulţi. Atunci când stăpâneşti cât se poate de bine (omeneşte vorbind) limba ţintă, cred că nu este cazul să ai prea mulţi purici cât inima.
nici eu nu traduc, abia am inceput sa citesc in alta limba, sunt la incepatori, dar citeam niste versuri traduse din germana si ma intrebam cat de greu i-a fost traducatorului sa exprima cat mai exact ceea ce vrut autorul sa transmita? sunt atatea sinonime si intorsaturi de fraza…pana la urma si cel ce traduce creaza!