«Uneori e mai bine să stai cu oile, care tac şi-şi caută doar hrană şi apă. Sau să stai cu cărţile, care povestesc istorii de necrezut numai atunci când omul vrea să le asculte. Dar când vorbeşti cu oamenii, spun nişte lucruri de nu ştii ce să le răspunzi.» ~ Paulo Coelho, “Alchimistul”
Etapa a 11-a: Brazilia. Imaginaţi-vă că Istoria Literaturii Universale este doar un planiglob uriaş, desfăşurat pe un perete virtual al Zia®ului de la 5. Misiunea de călăuză pe care mi-am asumat-o se reduce la a îndrepta indicatorul spre diverse puncte de pe această “hartă”, lăsându-vă agreabila plăcere şi deplina libertate de a comenta propunerea, dar mai ales de a o completa cu alte “obiective” de acelaşi tip din regiunea/ ţara vizitată. Popasurile precedente: Elveţia, Canada, Irlanda (1), Irlanda (2), Noua Zeelandă, Albania, Camerun, Spania (1), Spania (2) şi Spania (3).
După cum deja vă aşteptaţi, am părăsit (cu greu) Europa şi am aterizat pe coasta Altanticului, la Copacabana, foarte aproape de a cidade maravilhosa (Rio de Janeiro). Suntem invitaţi la o cafea braziliană de Christina şi Paulo care, în ciuda celebrităţii de care pe drept cuvânt se bucură, dovedesc o naturaleţe şi o simplitate de-a dreptul cuceritoare.
Sunt mult prea mulţi aceia care îl înfierează pe Paulo Coelho şi cărţile sale vândute în zeci de milioane de exemplare; critici, profesori de literatură, jurnalişti culturali, confraţi scriitori, reprezentanţi ai unor culte religioase, îi reproşează – aproape in corpore – o lipsă de substanţă şi de acurateţe istorică, îl acuză de ocultism sau chiar de obscurantism, îi califică scriitura ca aparţinând unei subcategorii pseudoliterare cu evidente trăsături de kitsch. Surprinde atitudinea unor cititori erudiţi, cu multe sute de lecturi “la bord”, care refuză să citească vreo carte semnată Paulo Coelho tocmai datorită acestor păreri.
Eu sunt mai curând Toma necredinciosul de felul meu, aşa că am citit “Alchimistul” şi “Zahir”; nu m-au oripilat, nu m-au agresat, erau excelent traduse şi, pe scurt, chiar mi-au plăcut. În viitorul nu foarte îndepărtat intenţionez să citesc şi “Învingătorul este întotdeauna singur”.
Am preferat să ilustrez articolul cu o pictură a Christinei Oiticica (soţia lui Paulo de fix… 30 de ani!); să nu uităm că atunci când în Europa începe toamna, emisfera sudică se bucură de culorile vii ale primăverii.
[ “Primavera (22)”, Christina Oiticica – 2008 ]
,,Mereu îţi faci prieteni noi şi nici nu trebuie să stai cu ei zi de zi. Când ne vedem tot timpul cu aceleaşi persoane, ele ajung să facă până la urmă parte din viaţa noastră. Şi cum ele fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor, se enervează. Fiindcă toată lumea are o noţiune exactă despre cum trebuie să ne trăim viaţa. Şi nimeni nu ştie cum trebuie să-şi trăiască propria-i viaţă.”-Alchimistul
…dar sunt si multi care citesc NUMAI “Paulo Cohelo”, pentru ca e “la moda”.
Reversul: nu orice best-seller e maculatură.
Si totuşi să aud că în ziua de azi sunt ,,mulţi” care citesc, nu contează ce, e minunat.