«Las estirpes condenadas a cien años de soledad no tenían una segunda oportunidad sobre la tierra. // Seminţiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.» ~ Gabriel García Márquez

12/13: Columbia. Imaginaţi-vă că Istoria Literaturii Universale este doar un planiglob uriaş, desfăşurat pe un perete virtual al Zia®ului de la 5. Misiunea de călăuză pe care mi-am asumat-o se reduce la a îndrepta indicatorul spre diverse puncte de pe această “hartă”, lăsându-vă agreabila plăcere şi deplina libertate de a comenta propunerea, dar mai ales de a o completa cu alte “obiective” de acelaşi tip din regiunea/ ţara vizitată. Popasurile precedente: Elveţia, Canada, Irlanda (1), Irlanda (2), Noua Zeelandă, Albania, Camerun, Spania (1), Spania (2), Spania (3) şi Brazilia.

Spuneţi drept, că nu-i cu supărare: aşa-i că aţi fi considerat o blasfemie plecarea noastră precipitată din Latinoamérica – cum, cu mândrie, o alintă indigenii, fără o cât de scurtă oprire la Macondo (oraşul cu case ale căror ziduri erau făcute din oglinzi)?! Vă invit să redescoperim împreună că atunci când spui “Columbia”, te poţi gândi şi la Premiul Nobel pentru Literatură (1982)! Am preferat varianta alegerii unui fragment semnificativ din cartea laureată, cuvintele misterioase chiar de la început, în locul unor sterile consideraţii personale pe tema realismului magic:

Gabriel García Márquez: Cien años de soledadMuchos años después, frente al pelotón de fusilamiento, el coronel Aureliano Buendía había de recordar aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo. Macondo era entonces una aldea de veinte casas de barro y cañabrava construidas a la orilla de un río de aguas diáfanas que se precipitaban por un lecho de piedras pulidas, blancas y enormes como huevos prehistóricos. El mundo era tan reciente, que muchas cosas carecían de nombre, y para mencionarlas había que señalarlas con el dedo.

şi o traducere modestă:

După mulţi ani, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească după-amiaza aceea îndepărtată, când tatăl său l-a dus să vadă cum arată gheaţa. Macondo era pe atunci un sătuc de vreo douăzeci de case din pământ şi trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, imense, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de nouă, încât multe lucruri nici nu aveau vreun nume, iar pentru a vorbi despre ele trebuia să le arăţi cu degetul.

Imaginea a fost decupată din coperta cărţii Gabriel Garcia Marquez’s One Hundred Years of Solitude (Bloom’s Modern Critical Interpretations, aprilie 2009).

This entry was posted on Tuesday, September 14th, 2010 at 12:00 am and is filed under Pe Aripile Literaturii Universale. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.

18 comments so far

Mica
 1 

September 14th, 2010 at 12:09 am
 2 

«În martie reveniră ţiganii. De data aceasta aduceau o lunetă pentru apropiat şi o lupă de mărimea unei tobe, pe care le prezentară drept ultima descoperire a evreilor din Amsterdam. Trimiseră o ţigancă în capul satului şi instalară ocheanul în gura cortului lor din celălalt capăt. În schimbul unei sume de cinci reali, oamenii se postau în faţa lunetei şi puteau vedea ţiganca la un pas de ei. “Ştiinţa a desfiinţat depărtările, proclama Melchiade. Peste puţină vreme, omul va pu tea vedea ceea ce se petrece în orice loc de pe pământ, fără să iasă măcar din casă”.»

September 14th, 2010 at 12:10 am
Mica
 3 

Macondo

Los cien años de macondo sueñan,
sueñan en el aire,
y los años de Gabriel Trompetas,
trompetas lo anuncian,
encadenado aa macondo sueña,
don José Arcadio,
y aunque él la vida pasa haciendo,
remolino de reacuerdos.

Las tristezasa de Aureliano, el cuatro,
la belleza de Remdios, violines,
las pasiones de Amaranta, guitarras,
el embrujo de Melquiades, obóes,

Ursula cien años, soledad macondo,
Ursula cien años, soledad macondo

eres, epopeya de un pueblo olvidado,
forjado en cien años de amores a historia,
eres epopeya de un pueblo olvidado,
forjado en cien años de amores a historia,

Y me imagino y vuelvo a vivir,
en mi memoria quemada al sol,

mariposas amarillas,
Mauricio Babiloniaaaa,
mariposas amarillas, que vuelan liberadas,
mariposas amarillas,
Mauricio Babiloniaaaa,
mariposas amarillas, que vuelan liberadas…

September 14th, 2010 at 12:16 am
 4 

«Copiii aveau să -şi amintească toată viaţa cu
câtă solemnitate augustă luă loc în capul mesei, tremurând de febră, răvăşit de veghile-i prelungite şi de imaginaţia sa exacerbată şi le dezvălui descoperirea lui:
— Pământul este rotund ca o portocală.
Ursula îşi pierdu răbdarea:
— Dacă ai chef să înnebuneşti, înnebuneşte singur, strigă ea. Nu încerca însă să bagi în capul copiilor ideile tale ţigăneşti!»

September 14th, 2010 at 12:17 am
Mica
 5 

September 14th, 2010 at 12:21 am
 6 

«Spre miazăzi se întindea o zonă de smârcuri acoperite cu un strat de vegetaţie deasă, apoi universul vast al mlaştinilor imense care, după spusele ţiganilor, nu cunoştea margini. Mlaştinile se prelungeau spre apus printr-o întindere de ape fără orizont, în care trăiau cetacee cu piele fragedă, cu cap şi trunchi de femeie, care-i rătăceau pe navigatori prin seducţia nefastă a mamelelor lor enorme. Ţiganii rătăciseră timp de şase luni pe această întindere de ape, înainte de a fi atins limba de pământ solid pe unde treceau catârii poştei.»

September 14th, 2010 at 12:22 am
 7 

Ooo, dar vad ca Mica mi-a luat faţa, cum s-ar spune! Si tocmai cu scriitorul meu preferat. 🙂
Poate ca e de ajuns sa spun doar atat: am citit cam tot ce a aparut scris de el si tradus in Romania. “Veacul de singuratate” e preferatul meu, dar imediat dupa el vine proza scurta “Cel mai frumos mort din lume”. Ca sa nu zic ca de ani de zile ma urmareste si povestea preafrumoasei Erendira si a nesabuitei sale bunici, dupa care am auzit ca s-a facut si un film, pe care insa nu vreau sa-l vad, pentru a nu-mi fi alterata impresia initiala.
Cineva, un rautacios fara doar si poate, spunea despre scriitorii sud-americani ca sunt lipsiti de cultura, dar ca suplinesc asta cu imaginatia lor debordanta. Doar pentru faptul ca ei au acces (si) la un altfel de cultura, decat cea traditionala, occidentala, nu cred ca-i poate incadra in categoria salbaticilor inspirati.

September 14th, 2010 at 9:47 am
 8 

«Abia când începu să demonteze uşa de la
cabinetul său, Ursula riscă să-l întrebe pentru ce o face, şi el îi răspunse cu o amărăciune care nu era prefăcută:
— De vreme ce nimeni nu vrea să plece, vom merge numai noi singuri.
Ursula nu se tulbură nici ea.
— Nu plecăm, zise ea. Vom rămâne aici, deoarece aici am avut un copil.
— N-am avut însă nici un mort, îi întoarse el vor ba. Nu eşti din nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământ.
Ursula îi răspunse cu fermitate stăpânită:
— Dacă va trebui să mor ca tu să rămâi aici, voi muri.»

September 14th, 2010 at 9:48 am
Mica
 9 

September 14th, 2010 at 11:10 pm
 10 

«În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe
multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una:
Acesta este cel mai mare diamant din lume.
— Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.»

September 14th, 2010 at 11:11 pm
Mica
 11 

September 14th, 2010 at 11:23 pm
 12 

«În duminica următoare sosi, într-adevăr, Rebeca. Nu trecuse încă peste unsprezece ani. Făcuse obositoarea că lătorie de la Manaura cu nişte traficanţi de blănuri care avuseseră misiunea de a o preda, împreună cu o scrisoare, dar nu putură explica precis cine era persoana care le ceruse acest serviciu. Nu avea alte bagaje decât o valiză cu îmbrăcăminte personală, un mic balansoar din lemn pictat de mână cu floricele multicolore şi un fel de săculeţ din pân ză gudronată care făcea un zgomot continuu de ciocnituri, în care transporta osemintele părinţilor ei.»

September 14th, 2010 at 11:24 pm
Mica
 13 

September 14th, 2010 at 11:43 pm
 14 

«De atunci, presimţirile îl părăsiră. În ziua în care Ursula îl vizită la închisoare, după ce reflectase multă vreme, ajunse la concluzia că moartea poate că nu i se va vesti de data aceasta, deoarece nu mai atârna de hazard ci de hotărârea fermă a călăilor săi. Petre cu noaptea fără să-i vină somnul, chinuit de durerile de la subsuori. Cu puţin înainte de zorii zilei, auzi paşi pe culoar.»

September 14th, 2010 at 11:44 pm
Mica
 15 

September 15th, 2010 at 12:04 am
 16 

«Niciodată nu admitea să i se plătească pentru aceste servicii. Niciodată nu refuza această favoare, după cum nu le -o refuza niciodată nenumăraţilor bărbaţi care o mai căutaseră până în amurgul maturităţii ei, fără să-i dea bani, nici dragoste, ci doar uneori plăcere. Cele cinci fete ale ei, moştenitoare ale unei seminţe a tât de fierbinţi, se pierduseră încă din adolescenţă, pe căile ruşinoase ale vieţii. Dintre cei doi bărbaţi, pe care ajunsese să-i crească, unul murise luptând în trupele colonelului Aureliano Buendía, celălalt fusese rănit şi făcut prizonier la vârsta de patrusprezece ani, în timp ce voia să jefuiască un coteţ de găini dintr-un sat de lângă mlaştini.»

September 15th, 2010 at 12:05 am
 17 

Mi se pare interesanta povestea lui Pablo Escobar: http://en.wikipedia.org/wiki/Pablo_Escobar
Chiar daca nu reprezinta modelul ideal de “cum sa te descurci in viata”, consider ca trebuie sa aflam si povestile oamenilor cu mai putina constiinta si moralitate, dar care au ramas in istorie si au impresionat (sau socat) prin ideile si actiunile lor.

September 17th, 2010 at 4:44 pm
 18 

Pe asta o ştii: http://en.wikipedia.org/wiki/Al_Capone ?

«Seminţiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.»

September 18th, 2010 at 1:17 am